Cineva imi spunea azi ca am numai posturi pesimiste pe blog. Nu o fac cu intentie, dar pur si simplu intervin lucruri banale care imi aduc aminte ca viata nu e atat de roz precum pare. Asa a fost si cazul documentarului pe care l-am urmarit azi, la master...greu de digerat psihic. "My flesh and blood", caci despre el este vorba, a reusit sa ne faca( inclusiv pe putinii baieti aflati in sala) sa scoatem servetelele. Dincolo de premiile obtinute( Premiul pentru regie de documentar si Premiul Publicului la Festivalul de film Sundance), documentarul spune povestea lui Susan Tom, din California, care a adoptat 11 copii cu dizabilitati fizice sau psihice. Documentarul urmareste viata familiei Tom pe parcursul unui an, timp in care unul dintre copii, Joe, nascut cu sindromul ADHD si Fibroza Chistica, moare. Uimitor este faptul ca acesti copii se comporta ca si cei normali, desi nu au picioare( Xenia si Hannah), sau au corpul mutilat de arsuri(Feith), din cauza neglijentei parintilor. Multi dintre ei frecventeaza scoli normale si practica sportul, altii sufera in durere, de la nastere pana la moarte(cum este cazul lui Anthony, nascut cu EB, o boala care ii face pielea extrem de fragila).
Desi imaginile se focuseaza asupra lui Joe, a carui boala ameninta integritatea familiei, prin manifestari violente, documentarul se axeaza pe Anthony, ai carui ochi sunt mereu plin de speranta, chiar si atunci cand un lucru atat de banal, precum baia, ii provoaca dureri insuportabile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu