Când eram mică aşteptam mereu ziua mea de naştere...party,tort,prăjiturele,cadouri.De la Moş Nicolae până la Sfântul Ion cadourile tot veneau.Eram în centrul atenţiei,pentru că eram mezina familiei,iar de Revelion eram singura căreia i se spunea"La mulţi ani" de două ori.Asta până acum cinci ani,când l-am întâlnit pe Adi.Deodată nu mai eram doar eu în centrul atenţiei şi trebuia să împart acest moment special şi cu altă persoană.Mi-a fost greu la început,mă încercau tot felul de sentimente care de care mai egoiste,imi venea să suflu doar eu în lumânări şi să mănânc singură,pe furiş tortul.
De câţiva ani nu mai simt nimic,ba chiar mă întristează.De ce m-aş bucura că a mai trecut încă un an,că sunt mai aproape de bătrâneţe,că se înmulţesc responsabilităţile?Şi dacă asta nu era de ajuns,mai am o dilemă de ceva vreme.De ce oare îmi spune lumea "La mulţi ani"?Pentru că e Revelion sau pentru că e ziua mea?Oare câţi dintre ei au uitat că e şi ziua mea de naştere?Aş fi vrut o zi obişnuită,oricare alta,aşa aş fi văzut cine ţine la mine cu adevărat.
Oricum,sper ca măcar fizic să nu încep să resimt efectele crizei înaintării în vârstă.
Oricum,sper ca măcar fizic să nu încep să resimt efectele crizei înaintării în vârstă.
