Despre onoare,la feminin

Se mai poate vorbi în zilele noastre despre onoare, şi dacă da, cum arată ea în secolul XXI? În zilele noastre nu mai au loc conflicte iscate de onoare, aşa-numitele „înfruntări în judecată”, tipice Evului Mediu, iar codurile de onoare ni se par astăzi desuete.

Onoare a fost şi este mai curând o noţiune asimetrică, sexistă. Cerinţele pentru onoare sunt diferite pentru bărbaţi şi pentru femei. Femeilor li se cere virginitate înainte de căsătorie şi fidelitate într-un mod imperativ după, însă nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu bărbaţii. Această concepţie este întâlnită şi astăzi, în special în culturile islamice.

O atenţie deosebită merită acordată aspectului sexist pe care l-a avut dintotdeauna onoarea, în special în perioada medievală. În societatea românească a secolelor XVII-XVIII, onoarea feminină era conturată de cele mai multe ori în jurul purităţii sexuale şi a păstrării fidelităţii conjugale, pe când onoarea masculină are cu totul alte criterii de definire. Virginitatea unei femei este o „ofrandă” a cinstei oferită de familia fetei. Soţul are dreptul de a divorţa de soţia impură şi de a se răzbuna pentru dezonoarea adusă. Un aspect interesant îl reprezintă împărţirea sarcinilor în cadrul menajului, care nu este nici pe departe diferită de ceea ce se întâmplă cu un cuplu modern. Împărţirea sarcinilor implică nu numai complementaritate, dar şi subordonare.Construcţia socială a raporturilor dintre bărbaţi şi femei aparţine lumii masculine. Imaginea bărbatului dominant şi a femeii dominate şi supuse s-a impus şi în cultura română ortodoxă, Biserica jucând un rol important în perpetuarea până în ziua de azi a acestei imagini stereotipe. Biserica este întotdeauna alături de bărbat în această luptă de cunoaştere şi stăpânire a naturii feminine. O femeie se află în prima parte a vieţii sub ascultarea taţilor sau a fraţilor, apoi sub ascultarea soţilor. Construcţia socială a unei imagini defavorabile femeii, ca fiinţă slabă fizic şi intelectual, apare atât la nivelul legislaţiei în vigoare, cât şi la nivelul discursului. De cele mai multe ori judecătorilor le era recomandat să aplice femeii aflate în faţa instanţei un tratament mai blând datorită „neputinţii şi slăbiciunii firii”.

Lăsând deoparte spaţiul românesc din perioada medievală şi îndreptându-ne atenţia şi către alte societăţi, observăm că onoarea sexuală prezintă variaţii între clase sociale şi comunităţi. La populaţia Nuer, îmbolnăvirea bruscă a soţului este un semn că îl înşeală soţia. În Spania, de exemplu, femeia care are un copil nelegitim este mai curtată, pentru că îşi dovedşte astfel fertilitatea.

Faptul că onoarea prezintă variaţii de la o cultură la alta este dovedit de aşa-zisele “crime de onoare”, o încălcare gravă a drepturilor femeii. Crimele de onoare sunt foarte răspândite în Orient, Africa şi Asia. Aceste practici sunt legate de acelaşi aspect sexist pe care îl dovedeşte conceptul de onoare. Femeia care comite o faptă dezonorantă pentru comunitate este pedepsită chiar de familia sa. Sunt familii care îşi ucid fiicele dacă acestea şi-au pierdut virginitatea. La fel se întâmplă şi cu cele care îndrăznesc să aibă vreo aventură amoroasă, dar şi cu cele de care s-a abuzat sexual sau au fost violate.Onoarea familiei este restabilită în mod tradiţional, prin uciderea victimei abuzurilor. De aceeaşi pedeapsă sunt pasibile şi femeile care au curajul să rupă căsnicia cu un partener pe care nu îl iubesc sau care evadează dintr-o căsătorie aranjată.

În Pakistan, rudele lor de sex masculin ucid femeile din cauza unor aşa pretinse relaţii sexuale nelegitime. Femeile sunt împuşcate,înjunghiate sau stropite cu benzină şi incendiate, înnecate, călcate cu maşina (de bărbaţii din familie) sau otrăvite (de mamele sau soacrele lor). În cazuri “fericite”, foarte rare, se întâmplă ca acestea să fie doar excluse din familie. Cu toate acestea, oamenii preferă să intre la închisoare decât să le fie pătată "onoarea".

De cele mai multe ori, făptaşul crimelor este un membru minor al familiei,pentru ca acesta să poată scăpa de pedeapsă.

Grav este faptul că nici până la această oră nu au fost încă formulate prevederi legale clare, care să stabilească condiţiile de azil pentru aceste femei.În unele locuri, familiile încearcă să vină “în ajutorul” potenţialelor victime mutilând organele genitale ale tinerele fete. Şi în acest caz este invocată onoarea familiei, curăţenia, protecţia împotriva vrăjilor şi asigurarea virginităţii şi a loialităţii faţă de soţ. Aceste practici sunt întâlnite în Egipt, Etiopia, Sudan sau Djibouti, unde aproape 100% din femei sunt afectate.În celelalte ţări, numai membrii anumitor triburi practică circumcizia la femei, în Nigeria, Mali, Burkina Faso, Senegal, Kenia etc. Mutilarea organelor genitale femeieşti apare însă şi în peninsula arabă (în Emiratele Arabe Unite, în sudul Jemenului) şi în anumite părţi ale Asiei.Motivele invocate sunt prevenirea promiscuităţii şi ţinerea sub control a sexualităţii femeii.Mutilarea este considerată deseori o practică inofensivă. Ne ferim să recunoaştem adevăratele motive pentru mutilarea organelor sexuale: însăşi structura patriarhală a societăţilor care practică acest obicei.

Grav este că există şi susţinători ai acestor abuzuri comise în numele onoarei. Ei pleacă de la accepţiunea conform căreia trebuie să fim toleranţi şi să nu ne amestecăm în tradiţiile altor culturi, întrucât ar fi o dovadă de etnocentrism şi imperiaslism cultural.Eu zic să citiţi cu toţii Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:Articolul 5: "Nici o persoana nu va fi subiectul torturii sau cruzimilor, tratamentului sau pedepselor inumane sau degradante".Şi dacă nu este de ajuns, priviţi aceste poze şi gândiţi-vă la etnocentrism şi imperialism cultural.